joi, 6 august 2009

Traditii si obiceiuri romanesti


Va invitam sa descoperiti frumusetea traditiilor romanesti ce se tin la sarbatorile calendaristice sau la momentele importante din viata romanilor. 


 Craciunul este o sarbatoare a luminii, a compasiunii fata de semeni; o vreme de voiosie, bucate alese si clipe de neuitat petrecute cu familia. Aceasta sarbatoare este tinuta pe tot Globul indiferent de rasa pentru ca este un moment in care toti au uitat de aceste aspecte. 
In Romania Craciunul este in primul rand momentul in care se strang toti membrii familiei, chiar daca unii sunt plecati departe. Membrii familiei incep sa se stranga pe langa gospodina casei. Aceasta imparte sarcinile: “tu alegi orezul”, “tu toci carnea”, “tu cerni faina”, tu tii ligheanul la framantat” etc. Oricum se creaza o zarva si o agitatie placuta. Una sau doua zile sunt dedicate coptului colacilor, cozonacilor, prajiturilor. De obicei Ajunul si in preziua ajunului se pregatesc mancarurile. Daca la Ignat s-au facut preparatele de porc atunci ramane de treaba numai pentru Ajun(sarmale, friptura, ciorba, salata de “boeuf”, piftia sau raciturile de porc), daca nu atunci ea se va lupta si cu caltabosi, leber, chisca etc. Miroase a mirodenii, mancarurile sunt gustate doar de gospodina daca ceilalti postesc sau se fac pe negustate existand convingerea ca acestea vor iesi mai bune decat atunci cand sunt gustate. 

Dragobetele sărută fetele.....
Dragobetele sau Cap de Primăvară este sărbătoarea dragostei, a primăverii, „varianta ortodoxă ” a sărbătorii catolice Saint Valentine’s Day.
În mitologia română , Dragobetele este nimeni altul decât patronul dragostei, a desfrâului şi a petrecerilor intrând astfel în antiteza cu Valentin ,patronul catolic al dragostei,un om blajin şi bisericos. Dragobete , Iorgovan, Dragomir sau Ivan(Ioan), era întruchipat ca fiind un tânăr de o frumuseţe rară, angelică, cu o personalitate îndoielnică datorită caracterului său năvalnic şi cuceritor.Era fiul Dochiei, de care se leagă o altă sărbatore populară importantă ceea a Mărţişorului.Datorită frumuseţii sale acesta avea obiceiul de a sucii mintea tinerelor fete şi neveste. Pentru faptele sale cu caracter îndoielnic cât şi pentru firea s-a nărăvaşă acesta a cunoscut pedeapsa Fecioarei Maria care la transformat într-o buruiană ce astăzi poartă numele de Năvalnic(de la firea rebelă a tânărului).
De atunci Dragobetele a devenit însă şi sărbătoarea primăverii, a dragostei, ziua când românii considerau de bun augur tocmirea logdonelor şi a nunţilor.
Tradiţii şi obiceiuri au existat nenumărate...multe dintre ele s-au pierdut în negura timpului. Altele însă se mai păstrează cu sfinţenie, cu precădere în lumea satului.
Se spune că de ziua lui Dragobete se împerecheau animale, păsarile cerului, în aceea zi fiind absolut interzisă sacrificarea acestora. 

Cine poarta martisoare nu mai e parlit de soare.... 
O altă sărbătoare ce se leagă de personajele populare Baba Dochia şi Dragobete este Mărţişorul.
Legenda veche de peste 8 milenii spune ca , Dochia era fiica regelui dac Decebal, de care s-ar fi îndragostit Traian , împăratul Romei. Din rodul acestei relaţii ar fi fost Dragobete.
La vârsta maturitaţii Dragobete, se căsătoreşte împotriva voinţei mamei sale cu frumoasa satului. Se spune că Dochia ar fi primit apelativul de Baba datorita comportamentului urâcios pe care l-ar fi adoptat pentru proaspăta noră.
Într-o iarnă geroasă pentru a-şi necăjii nora, Baba Dochia, îi dă acesteia un ghem de lână neagra, să-l spele la râu pâna s-o albi. Nora se conformeză spuselor soacrei şi porneşte spre râu pentru a-şi îndeplinii sarcina. Ajunsă la râu, fata spală ghemul de lână, până mâinile încep a-i sângera. Cuprinsă de spaimă , aceasta începe să plângă, implorând ajutorul divin.
Cuprins de mila fetei, Iisus îi apare fetei, dărunindu-i o floare alb-roşie, cu care o îndeamnă să spele ghemul.Lână se albeşte, iar tânăra nevastă se întoarce fericită acasă la soţ. Acasă, însă nu este primită cu braţele deschise, ci este acuzată de infidelitate, 

Pastele sarbatoarea crestina a Invierii 
Ultima saptamana a postului care precede sarbatoarea este saptamana mare, care incepe cu duminica Floriilor si se termina cu duminica pascala. Sarbatoarea incepe de fapt cu duminica Floriilor, cand se sarbatoreste intrarea lui Hristos in Ierusalim. Saptamana mare are menirea impartasirii chinurilor lui Iisus. In aceasta saptamana se termina postul de 40 de zile, si natura renaste. In ziua de joi a saptamanii mari clopotele inceteaza sa mai bata, vor mai bate doar Sambata Mare. Aceasta zi este totodata si inceputul chinurilor Mantuitorului. 
Sarbatoarea Pastelui incepe in dupa masa zilei de sambata. Cel mai important moment al zilei este sfintirea apei botezatoare la biserica. Se spunea ca prima persoana care urmeaza sa fie botezata cu aceasta apa "noua" va avea noroc toata viata. 
Apa prezinta un rol important si duminica. Crestinii mergeau la biserica ducand mancarea si vinul pregatit pentru a fi sfintite. Postul se termina oficial prin consumarea acestor bucate. In unele regiuni aceasta traditie este vie si in zilele noastre. Se spunea ca daca gainile apuca sa manance din ramasitele acestor mancaruri vor oua mult. Se obisnuia ca oul sfintit sa fie consumat in mijlocul familiei, pentru ca in cazul in care careva s-ar rataci sa isi aminteasca cu cine a mancat si sa isi regaseasca calea spre casa. Mancarea traditionala este carnea de miel pregatita dupa mai multe retete specifice. 

Petitul
Obiceiul petitului mai este cunoscut si sub denumirile de: intelegere, petitura, croiala, starostie, impetit. 
La petit participa dupa situatie fie mirele singur, in cazul tinerilor mai indrazneti, fie mirele insotit de parinti, nasi sau prieteni. Mirele mergea insotit de parinti daca stia ca il place fata, daca nu stia acest lucru, tanarul trebuia sa trimita petitori inainte. Petitorii erau barbati sau femei buni de gura. Mirele se putea duce insotit fie de parinti, de rude, de oameni mai in varsta, sau de fratii mai mari daca nu are parinti. 
Cererea-targuiala:
Se cerea fata in casatorie, se facea masa la casa miresei, erau de fata parintii fetei si ai baiatului si se fixa ziua nuntii. 
Parintii fetei discutau cu cei ai mirelui despre zestre, ziua credintei(logodna), si a nuntii, hotarau colcerita(bucatareasa), si in general detalii despre nunta. 
In Transilvania, in Alba veneau parintii fetei la casa mirelui ca sa se inteleaga pentru a vedea unde va locui fata lor. Se facea o masa mica la casa viitoarei mirese unde erau chemate si rudele apropiate. Daca fata petita nu era de acord sa se marite cu baiatul respectiv punea drept motiv faptul ca e prea tanara, ca nu are zestrea pregatita sau ca nu are destula avere. 
Daca se intelegeau, petreceau cu totii iar tinerii erau pusi sa manance amandoi dintr-un blid, lapte dulce si cu placinta incretita. Se intocmea zestrea pentru ambele parti. Uneori se facea si foaie de zestre in care fiecare isi trecea partea sa de zestre si se punea in balanta aportul fiecaruia. 
Alaiurile de nunta 
Secventele nuntii sau alaiurile de nunta sunt impartite dupa traditie, in toate zonele tarii, in alaiul nasilor, al mirelui si al miresei. 
In Moldova mirele porneste de dimineata cu ceata sa de flacai spre casa nasilor, urmand ca impreuna cu acestia sa mearga sa o ia pe mireasa. 
Alaiul cel mare astfel format merge la biserica, urmand ca dupa cununia religioasa, sa se desparta din nou in doua grupuri: mirele merge la casa lui cu nasii si parintii, iar mireasa cu socrii mici acasa la ea, seara ducandu-se la mire unde are loc masa mare. 
In partile Transilvaniei insa, se obisnuieste ca nasul sa vina si sa-l ia pe mire, impreuna mergand la mireasa. Dupa cununie, mireasa merge acasa la mire, iar alaiul ei acasa la dansa, urmand ca spre seara sa soseasca „socria” la casa mirelui, adica parintii si rudele fetei, fiecare cu darul pregatit pentru tanara familie. 
In Oltenia se obisnuia ca fata sa fie luata acasa la baiat inca de la logodna. In acest sens, la nunta, pentru a forma alaiul cel mare se intalneau doar alaiurile nasilor si cel al mirilor. In cazul in care mireasa era luata in ziua nuntii de la casa ei, se proceda la fel ca si in celelalte zone. 
Botezul
In conceptia crestina botezul reprezinta lepadarea de catre copil a pacatului originar, al stramosilor Adam si Eva ; prin botez sufletul copilului este purificat de pacatele ancestrale, astfel incat va putea incepe adevarata viata crestineasca.
La aproximativ 8- 10 zile de la nastere trebuia sa aiba loc botezul. Nasii noului nascut erau, de obicei, nasii de cununie ai parintilor sai.
Botezul avea loc, de regula, la biserica, dar in iernile geroase acesta putea sa aiba loc si la preot acasa. Pe drumul de la casa noului nascut si pana la biserica, copilul era dus in brate de catre moasa. Urma apoi slujba propriu zisa, iar la intoarcerea spre casa copilul era adus in brate de catre nasa. Odata ajunsi acasa, copilul era asezat pe masa; daca era vorba despre un baiat, acesta era imbracat cu o camesa (camasa) de-a tatalui sau, iar daca era fetita se infasura intr-un chischineu (batic) de-al mamei- in speranta stabilirii unor legaturi cat mai stranse cu parintii pe parcursul vietii. Se spunea ca parintele care il lua primul de pe masa va fi cel mai iubit de catre copil.
Cu ocazia botezului avea loc si un mic uspat (petrecere), o reuniune a parintilor cu nasii, mosii, rude mai mult sau mai putin apropiate, vecini, prieteni etc. Asa cum am mai aratat, marimea uspatului depindea in mare masura de numarul copiilor din familia respectiva ; la primul, al doilea sau al treilea copil bucuria era nemarginita, manifestandu-se printr-un uspat de dimensiuni mari. Cu cat numarul copiilor crestea (uneori familia avea pana pe la 10- 15 urmasi), cu atat numarul invitatilor era mai mic. 
Claca
Reprezenta o forma de într-ajutorare a consatenilor, fiind organizata mai ales de oamenii ceva mai înstariti, desi bogatia (cel putin cu aproximativ 100-150 ani în urma) era perceputa prin detinerea câtorva animale în plus si o casa cu 1-2 încaperi mai mult decât ceilalti consateni.
Se organizau claci cu diverse ocazii, respectiv la secera, la coasa, la torsul cânepii, la sapa sau atunci când cineva îsi construia o casa noua (bordei). Zilele în care se organizau clacile erau de obicei sarbatorile mici, singurele zile în care se renunta la munca în interesul propriu.
Cu ocazia clacilor la seceris si la tors era prezent si un muzicant – de obicei un lautas sau un floieras cu floiera, iar la sfârsitul lucrului clacasii erau serviti cu mâncare si vinars (tuica de prune), apoi timp de 2-3-4 ore urma jocul. 
Sezatoarea
Se organiza de obicei cu ocazia torsului la furca a cânepii sau a lânii, dar existau si sezatori „la cusut”. Spre deosebire de claca, unde se lucra în folosul gazdei si doar în micile sarbatori, la sezatoare fiecare femeie lucra în folosul propriu – îsi torcea cânepa sau lâna sau cosea pentru ea si familia ei. O alta deosebire este aceea ca sezatoarea nu se organiza niciodata în zi de sarbatoare, ci doar în serile zilelor „de lucru”.
La sezatoare luau parte 4-5 femei, de obicei vecine, care se adunau seara la casa uneia dintre ele; sezatoarea începea odata cu caderea serii si dura pâna când cântau cocosii de miezul noptii sau pâna când se ivea luna, toaca sau gainusa. În popor se credea ca dupa ora cinei si pâna la cântatul cocosilor de miezul noptii umblau duhurile rele si nu îi bine sa mei p-afara.
De obicei la sezatori veneau si barbatii femeilor, chiar si feciori, daca la sezatoare veneau si fete nemaritate. Se spuneau povesti din batrâni, glume, ghicitori, se cântau diverse cântece; în Postul Craciunului se colindau colinzi batrânesti etc.
Sezatoarea reprezenta si o forma de economisire – iluminatul se facea cu lampa cu petrol, iar prin rotatie seara de seara, casa cu casa, se consuma petrol doar pentru iluminarea unei singure case pentru un grup mai mare de oameni. 
Nedeia (nedeea)
Ca si alte obiceiuri, si nedeia reprezenta o modalitate de reuniune a întreg satului, ba chiar si a taranilor din satele învecinate, mai ales ca prin casatorie existau nenumarate familii înrudite.
În satul nostru nedeia avea loc întotdeauna a doua zi de Rusale, începând de pe la ora 1- 2 a amiezii, dupa terminarea slujbei de la biserica. Locul de desfasurare a nedeii era în apropierea crijmei satului; pâna pe la jumatatea secolului 20 aceasta era tânuta de Breazu Vasile, cam în mijlocul satului, acolo unde acum se afla casa lui Ursica Ana a Mijului (cu siguranta ca nedei au mai avut loc si în alte parti ale satului, acolo unde au functionat crijme- poate chiar si la casa lui Niculaie al lui Adam, un bun gospodar al satului, fost crijmar si primar al satului). Crijma lui Breazu functiona într-o casa acoperita cu sindrila, casa ce apartinuse cândva unei familii de jidani (evrei). În fata crijmei era un teren plan si doi castani mari (primii si ultimii din sat), la umbra acestora având loc jocul.
Asa cum spuneam, la nedeie se aduna întreg satul, ba veneau si tineri din satele învecinate cu propria lor muzica. Muzicantii proveniti din diverse sate se reuneau, alcatuind o singura formatie, cântând melodii specifice fiecarui sat. Tinerii jucau diverse jocuri, iar batrânii priveau de pe margine, depanând amintiri sau uind:
Ia te uita la batrânu’,
Cum îi taie coasa fânu’. 
 



Bucataria traditionala

"a gati, e a scrie.nici o senzatie nu e deplina, daca nu devine cuvant.volupatatea de a povesti o mancare si de a construi, in jurul paharului, zglobii piruete lirice justifica si amplifica placerile mesei.suntem in plima traditie, in tot ce are ea mai exhuberant, mai firesc si mai apetisant.pofta buna si sa va fie de bine!“ 
  (Andrei Plesu, bucuresti, 13 febr 2001) 
Moldova atributelor
In Moldova se mananca mult dulciurile de bucatarie realizate din aluaturi cu diferite umpluturi din legume, fructe si branzeturi. Nu putem vorbi despre bucataria moldoveneasca, daca nu amintim preparate ca : chisca moldoveneasca, pui la ceaun cu mujdei de usturoi si mamaliguta, taci si inghite, racituri de pasare, piftie de porc, ciorba de potroace, borsul moldovenesc, saramura de peste, sarmale cu mamaliguta, parjoale moldovenesti, tochitura moldoveneasca, cozonac moldovenesc, pasca moldoveneasca, poale-n brau, placinte cu dovleac,branza etc.. 
Valahia pe sub munti!”

Bucataria din Muntenia se poate caracteriza prin diversitate, ingeniozitate, delicatete. Ea a suferit de-a lungul vremii influenta greceasca,orientala, finetea si rafinamentul bacatariei franceze si pana in zilele noastre inflenta italieneasca. Bucataria din Muntenia foloseste un sortiment variat de legume,carne, produse din carne,peste,lapte,paste fainoase,fructe.
“Sa va fie cu Banat!”
Este puternic influentata ca si bucataria din Transilvania de bucataria Austro-Ungara , dar si de bucataria greceasca ,italieneasca si franceza. Mancarurile pregatite in Banat sunt realizate din carne de porc in special, cu legume prajite si inabusite in untura si ulei,cu sosuri din faina,condimentate cu piper,cimbru,boia de ardei, chimen. 

luni, 29 iunie 2009

miercuri, 13 mai 2009

Meşteşuguri tradiţionale


Olăritul
 Nimic nu este mai spectaculos decât mângâierea lutului în ritmul uniform al roţii de olar, încercând să ridice cu cele două mâini, ca pe o coloană fără sfârşit, vasul încă fragil. Mulţi dintre copii strânşi în jurul roţii nu-i vor uita pe olarii veniţi să le arate măiestria formelor şi a culorilor. 
Împletituri
Meşterii populari foloseau de obicei materia primă preponderentă în zona satelor de baştină. Şi chiar dacă după asanarea bălţilor, aceasta a dispărut, meşteşugul împletitului se perpetuează prin strădania împământeniţilor şi iubitorilor de frumos. Distanţa de la care îşi procură materia primă - Delta - nu îi împiedică să transmită meşteşugul deprins de la părinţii lor şi de la bătrânii satului învăţându-şi copiii şi nepoţii să iubească ceea ce este autentic în arta împletitului.. 
Ţesutul şi cusutul pentru familie făceau parte dintre îndeletnicirile de bază ale femeii române. De la piese de port cotidian la cele de sărbătoare şi până la textilele care "îmbrăca" locuinţa, era totul lucrat de mâini harnice şi măiestre. Până în zilele noastre s-a păstrat tradiţia ca fetele să deprindă în familie arta ţesutului. Cele mai multe încep la 6-7 ani să coasă prima "floare pe pânză" sau să-şi ajute mama la "făcutul" războiului. Şi astfel fiecare fată va deprinde arta ţesutului şi cusutului, străduindu-se să realizeze piese cât mai frumoase cu care să se mândrească în sat.

Oul - minunea de început a lumii; oul păstrează întreaga căldură solară; oul a fost, este şi rămâne: Promisiunea. Brâncuşi spune despre ou că e "maica formelor, a tuturor formelor" şi-l dăruieşte Eternităţii. Dintre toate obiceiurile româneşti, cel al încondeierii ouălor de Paşti este de departe cel mai gingaş şi mai cald. Ce fericire poate fi mai mare decât a ne vesti unul altuia prin intermediul ouălor roşii "Hristos a înviat"? Fiecare român îl pregăteşte şi-l are pe masa lui de Paşti la loc de cinste. Dar poate nicăieri ca în Bucovina oul nu este privit cu atât de multă dragoste şi nici obiceiul scrierii lui nu este ridicat la nivel de artă ca aici. Femeile din această zonă - adevărate creatoare de frumos, ştiu mai bine ca oricine să scrie poveştile minunate ale acestui tărâm de basm pe coaja fragilului şi delicatului ou.

Lemnul a constituit dintotdeauna un material sensibil în care meşterul popular a pus atât îndemânare câat şi simţ artistic. El, lemnul, s-a supus mâinii pricepute a omului, dând naştere unei cuprinzătoare game de obiecte, de la cele mici, de uz personal, ustensile casnice şi unelte de lucru, obiecte de cult, până la piese mari de interior şi cele utilizate în construcţii. Dintre obiectele prezentate de tinerii meşteri vrânceni se disting tiparele şi păpuşarele destinate decorării caşului. Alături de acestea au bucurat ochii vizitatorilor: linguri, cruci şi icoane, toate impodobite cu crestături rafinate conferindu-le valoare artistică.
Pentru a se apăra de inexplicabil, de plăsmuirile temerilor sale, omul a luptat prin mijloace materiale şi spirituale pe care le-a socotit mai eficace şi ca rezultat a inventat un instrument magic, menit să-l protejeze: Masca În cadrul obiceiurilor de iarnă, poate cele mai spectaculoase ca prezentare, masca - folosită aici mai ales ca element de recuzită - ocupă un rol primordial. Vatra satului este scena pe care se desfăşoară jocurile populare cu măşti, spectatori fiind membrii colectivităţii.

Icoana a reprezentat dintotdeauna o parte componentă a sufletului ţăranului român. Toate activităţile pe care el le desfăşoară trebuie să se afle sub semnul binecuvântării dumnezeieşti. Icoana este nelipsită din casa tradiţională, fiind folosită ca obiect de cult, sau cu scopul decorativ şi religios, cum este cazul icoanelor pictate pe sticlă de pe cuprinsul întregii Transilvanii.


miercuri, 25 februarie 2009

cine poarta martisoare nu mai e parlit de soare....

O altă sărbătoare ce se leagă de personajele populare Baba Dochia şi Dragobete este Mărţişorul.
Legenda veche de peste 8 milenii spune ca , Dochia era fiica regelui dac Decebal, de care s-ar fi îndragostit Traian , împăratul Romei. Din rodul acestei relaţii ar fi fost Dragobete.
La vârsta maturitaţii Dragobete, se căsătoreşte împotriva voinţei mamei sale cu frumoasa satului. Se spune că Dochia ar fi primit apelativul de Baba datorita comportamentului urâcios pe care l-ar fi adoptat pentru proaspăta noră.
Într-o iarnă geroasă pentru a-şi necăjii nora, Baba Dochia, îi dă acesteia un ghem de lână neagra, să-l spele la râu pâna s-o albi. Nora se conformeză spuselor soacrei şi porneşte spre râu pentru a-şi îndeplinii sarcina. Ajunsă la râu, fata spală ghemul de lână, până mâinile încep a-i sângera. Cuprinsă de spaimă , aceasta începe să plângă, implorând ajutorul divin.
Cuprins de mila fetei, Iisus îi apare fetei, dărunindu-i o floare alb-roşie, cu care o îndeamnă să spele ghemul.Lână se albeşte, iar tânăra nevastă se întoarce fericită acasă la soţ. Acasă, însă nu este primită cu braţele deschise, ci este acuzată de infidelitate, atunci când îi povesteşte Babei Dochia de floarea primită de la Mărţiţor(aşa îi spunea fata Domnului Iisus).
Convinsă că primăvara sosise(datorită florii primite în dar de tânara nevastă), Baba Dochia porneşte la munte cu turma ei de oi.Pe parcursul călătoriei sale aceasta îşi scoate pe rând cele 12 cojoace rămânând fără nici unul. Vremea însă se schimbă, începe să ningă şi să îngheţe. Drept pedeapsă pentru comportamentul răutăcios faţă de nora sa, Baba Dochia , împreună cu oile sale îngheaţă, transformându-se mai apoi în stane de piatră. Ca o mărturie vie a acestei legende, pe muntele Ceahlău putem observa complexul de stânci.


Cum şi când se poartă mărţişoarele?
Mărţisoarele se poartă din prima zi a lunii martie, de la răsăritul soarelui, şi până când se arată semnele de biruinţă ale primăverii: înfloresc florile, copacii şi vin berzele. Mai apoi se leagă de ramura unui copac, pentru a avea tot anul rod bun.
În Moldova şi în Bucovina fetele purtau timp de 12 zile, în piept mone de de aur sau argint legate cu un fir roşu şi un fir alb.
În Dobrogea Mărţişorul era purtat până la venirea berzelor, iar în Banat se spălau cu rouă în dimineaţa zilei de 1 Martie pentru a se căsătorii în anul rsepectiv.În Transilvania, după de s-a purtat timp de 9-12 zile mărţişorul se punea în poartă pentru a ferii casa de duhuri rele, sau la coarnele animalelor pentru a fi ferite de boli.

 Alina Bucatoş
Inspector de specialitate
Centrul Cultural Judeţean Arad

luni, 23 februarie 2009

Dragobetele saruta fetele.........

Dragobetele sărută fetele.....

 Dragobetele sau Cap de Primăvară este sărbătoarea dragostei, a primăverii, „varianta ortodoxă ” a sărbătorii catolice Saint Valentine’s Day.
În mitologia română , Dragobetele este nimeni altul decât patronul dragostei, a desfrâului şi a petrecerilor intrând astfel în antiteza cu Valentin ,patronul catolic al dragostei,un om blajin şi bisericos. 
Dragobete , Iorgovan, Dragomir sau Ivan(Ioan), era întruchipat ca fiind un tânăr de o frumuseţe rară, angelică, cu o personalitate îndoielnică datorită caracterului său năvalnic şi cuceritor.Era fiul Dochiei, de care se leagă o altă sărbatore populară importantă ceea a Mărţişorului.
Datorită frumuseţii sale acesta avea obiceiul de a sucii mintea tinerelor fete şi neveste. Pentru faptele sale cu caracter îndoielnic cât şi pentru firea s-a nărăvaşă acesta a cunoscut pedeapsa Fecioarei Maria care la transformat într-o buruiană ce astăzi poartă numele de Năvalnic(de la firea rebelă a tânărului).
De atunci Dragobetele a devenit însă şi sărbătoarea primăverii, a dragostei, ziua când românii considerau de bun augur tocmirea logdonelor şi a nunţilor.
Tradiţii şi obiceiuri au existat nenumărate...multe dintre ele s-au pierdut în negura timpului. Altele însă se mai păstrează cu sfinţenie, cu precădere în lumea satului.
Se spune că de ziua lui Dragobete se împerecheau animale, păsarile cerului, în aceea zi fiind absolut interzisă sacrificarea acestora.
Dragobete era necruţător cu fetele şi tinerele neveste care nu respectau cu sfinţenie sărbătoarea sa, muncind prin casă sau prin grădină. Acestea erau seduse şi ademenite în pădure, unde erau „nevoite” să se lase iubite de tânărul cuceritor.
În lumea satului, ziua lui Dragobete, era o sărbătoare respectată cu sfinţenie. Se spune că cei care nu luau parte la această sărbătoare erau pedepsiţi să îşi mai petreacă încă un an în lipsa sufletului pereche.
În Oltenia şi în Mehedinţi, pentru a fi îndrăgite tot timpul anului fetele şi tinerile neveste, obişnuiau să atingă sau calce pe picior un bărbat din alt sat. Altele strangeau în dimineaţa zilei de 24 februarie ultima zapadă rămasă, pe care o foloseau de-a lungul anului în practici de înfrumuseţare.În lipsa zăpezii se culegea roua de pe frunzele de frag.
Tot de ziua lui Dragobete, se obişnuia culegerea plantelor ce se foloseau în descântece de dragoste şi magie.
Descântece de dragoste din zona Aradului:

Cum mă văd în oglindă
Aşa să îmi văd data mea
Dacă-i în viaţă
Să n-aibă stare, alinare
Până n-o veni 
În vis s-o visez
Aevea să o văz

****************

Cum nu are apa stare
Să n-aibă data alinare
Până n-o venii
La mine aci
La părinţi acasă
Ca să mă peţească

****************

Vestea mi se ducă 
Că-s harnică fată
Şi trebuiesc măritată
Vestea mi se ducă 
De harnică frumoasă 
La X în casă